Incipit destins privit printr-un ochi de mult stins

Cu totii traim sub inflexiunile ascendente sau descendente ale luminii ochilor, insa de remarcat este faptul ca extremele trairilor au natura sferica, deci cand plangem sau ne bucuram acea lumina fluctueaza cu aceeasi intensitate atingand pragurile maximale. Dar nu aceasta e problema despre care vreau sa vorbesc. Problema se pune cand lumina e stinsa, mediocra asemeni calmelor ecuatoriale, cand nimic nu mai provoaca nici bucurie nici tristete ci doar o angoasa care nu e defapt decat un agent sub acoperire supranumit: RUTINA. Rutina nu face altceva decat sa iti imprime o usoare comoditate ipocrita care te va ghida prin prezent dandu-ti o idee obiectiva a realitatii. Si atunci, cu totii suntem cuprinsi de efecte deluzionale care ne imprima o anumita conduita sociala si morala concubina cu negarea propriei persoane. Devenim sfincsi modelati de calmele ecuatoriale si percepem starea ca fiind cronica, una in care suntem obligati sa fim fiindca asa merg lucrurile in lumea asta. Cel mai dureros e cand avem mustrarile de constiinta care ne indica clar ca nu suntem in cea mai buna situatie si totusi nu facem nimic. Preferam sa stam comozi pe perna calda a rutinei ca doar se vor rezolva toate de la sine. Sinele cui ma intreb ? E chiar atat de greu sa intelegem ca noi suntem proprii creatori ai acestei lumi. Ca gandurile noastre a caror compozitie structurala nu o cunoastem sunt cele care, pe cat de mult ne modeleaza in interior, la fel de mult pot afecta si exteriorul. Dar nu putem accepta o asemenea idee fiindca la cat de simplu pare e la fel de greu de aplicat. Cati nu ne-am gandit: daca ma voi trezi dimineata cu zambetul pe buze intreaga zi va fi ok, nu va mai avea acel luciu bicromatic de alb si negru. Zambim, zambim dar ne mananca cariile societatii, ne lasam condusi de ideile altora, le acceptam fara sa ne gandim o clipa la esenta lor. Si uite asa principiile noastre se prabusesc de-a lungul zilei, uitand acel zambet frumos cu care ne-a trezit in acea dimineata. De putine ori se intampla totusi sa avem zambetul pe buze, fiindca asteptam prima data sa-l vedem pe buzele altora. Nu stim sa ne automotivam, sa ne stimulam si cel mai pretios sa ne dorim cu adevarat ceva.
M-am decis sa pun capat si sa o iau de la inceput, asa cum am facut de atatea ori, chiar aici in aceste spatiu infim. Ridic primul mana si v-o intind si voua cu ideea sa ne gandim putin la micile lucruri din jurul nostru. Pare trist si sobru acest continut dar nu e decat o nota optimista si primul lucru cu care trebuie sa incepem ar fi sa acceptam ca suntem intr-o situatie cafenie. Hai sa vrem mai mult. Va rog.