Pe vremea copilariei aveam in repetate randuri acelasi vis sau visuri similare in care aparea aceeasi persoana stranie ce aparea de dupa coltul dulapului sau din baie cand usa intredeschisa lasa la vedere intunericul. Era acel cosmar al copilariei pe care il au toti copiii si care te facea sa tresari in somn, sa-ti tii respiratia, sa te faci mort sau pur si simplu sa mormaiesti intr-un strigat lucruri inteligibile. In vis acel om negru, iesea din baie intotdeuna la chemarea mea. “Stiu ca esti acolo” ii spuneam eu cu gura tremuranda dar nu se grabea sa iasa decat atunci cand stia ca poate sa ma prinda si intotdeauna reusea. Strigatul meu de ajutor era mut, gura mi-era cleioasa, buzele cusute iar picioarele parca inmuiate in nisipuri adanci, oricat as fi alergat, stateam pe loc.Frica ma inghetase si fiecare atingere a acelui om ma pietrifica nu mai puteam decat sa ma prefac ca sunt mort poate asa ca un urs speriat de mortaciuni si-ar fi pierdut interesul fata de mine. Dar nu se intampla asa. Stiu ca te prefaci, imi spunea acel om infatisand o grimasa ciudata ce aduna obrazul intr-o gropita mica cat sa adaposteasca o lacrima sau o picatura de apa. Ochii erau inflacarati si blajini si nu pareau amenintatori, poate daca i-as fi vazut doar ochii as fi spus ca e un inger dar zambetul lui scrijelit invaluia totul in intuneric, un zambet negru ce semana de minune cu torsoul lui subtiat si negru, cu mainile lui lungi care te-ar fi prins si daca ai fi stat la doi metri distanta de el, cu picioarele lui negre care dintr-un pas te-ar fi ajuns chiar daca ai fi fost pe malul unui rau iar el pe celalalt. Cand iesea de dupa dulap parca momentul era anuntat si un sunet de intrare zguduia casa iar eu asezat in pat, dormind, parca l-as fi vazut cum se intindea pana la capatul patului meu unde imi soptea :Stiu ca esti treaz; eu incercam sa-mi tin respiratia si sa stau nemiscat pana pleca plictisit iar eu ma trezeam crispat in aceeasi pozitie in care adormisem, tremurand si asudand ca un sloi topit. Cateodata ma lua si ma lasa pe varful cladirilor sau pe marginile abisului doar atat cat sa privesc in jos, apoi ma arunca. Oarecum stiam ca nu voi atinge niciodata capatul dar acea cadere libera imi ridica noduri in gat pana ma sufocam.Apoi cadeam in apa dar in vis intotdeauna stiam sa inot doar ca o ghiulea legata de picior, ma tragea in jos. Plansul meu mut starnea zambetul lui odios dar printre atatea alte lacrimi, de parca apa era o lacrima asezata intr-o gropita asemeni celei din obrazul lui, ale mele erau dulci.
E acel om pe care il simti cand stai cu spatele si stii ca e cineva acolo, e acel om de dincolo de usa, acel om care a stat o vesnicie in colturile intunecoase, e acea prezenta care te sufoca cand frica parca iti musca din stomac lasand un gol. Atunci te vei simti bantuit pretutindeni de acest om care cu fiecare atingere se va hrani din golul tau si cu fiecare gand al tau il vei aduce exact la ceafa ta si-I vei simti suflarea calda pana si in cele mai frumoase vise. Si totusi vine intotdeauna cand il chemi; in noapte, in vis. Stii intotdeauna cand o sa vina stii cum sa-l faci sa plece dar nu stii cum sa-l ucizi, cum sa dispara, cum sa inchizi acel gol iar gandul acesta te ingrozeste. Gandirea ta devine fricoasa iar frica ta devine un gand. Ai putea sa nu te mai gandesti la el dar gandul negandirii e insusi gand iar ca si copil stii ca singura forta pe care o ai e gandul. Uitarea e singura solutie dar nu va fi o uitare totala, vei stii intotdeauna ca acolo in acel colt obscur, e cineva care te asteapta, daca te apropii parca si auzi soptindu-ti: “Vise placute”.
