Sunt trist probabil fiindca asta imi doresc

M-am trezit de nici habar cand adormisem nu am si chestiile astea nu fac decat sa ma amuze. Putinele clipe de amnezie sau ignoranta memorativa nu fac decat sa-mi conserve mie spatiul de stocare a informatiei si sa las dracu atatea explicatii date in detaliu despre cele mai mici lucru. M-am saturat de atata analiza introspectiva, m-am saturat de divagatii non-sens, m-am saturat de ganduri care ma coplesesc in momentul asta. Am ramas atat de impresionat de explicatiile date de catre o prietena, nu-i spun numele, Elena care vazuse atat de bine iesirile din starea mea angoasanta, argumente puse cap la cap intru limpezirea constiintei. Cred ca acelasi lucru l-as fi spus si eu daca as fi fost cel care analizeaza din exterior problematica, dar eram prea constrans in horele mele de idei. Ma pis pe ele fara pic de remuscari. Mi-am pierdut temporar constiinta de clipa, cea pe care o integrasem atat de bine in psihic si mi se parea d.p.d.v valoric absoluta; cea care in ultimul timp si ma refer la ultimele 6 luni m-a ridicat de jos ca pe urma sa fiu stigmatizat de problemele altora. Oameni care poarta la ei statii de amplificare cu negativism gata oricand sa neutralizeze orice umbra de bine din cortex. Am sa ma pis si pe ei curand. Astept sa vina. Pana atunci o fortez vezica si beau .

Dureri intretaiate

M-am lasat dus iarasi dus de cantecul sirenelor navigand in deriva si ghidat doar de cateva soapte tarzii venite tot atunci cand as fi renuntat. Am plecat capul ametit de acel cantec launtric care imi striga mut chiar poti. Nu pot, nu vreau, ce mult imi doresc, e greu, chiar se poate. Toate astea cu putin timp inainte sa vad ruina vazei mele de portelan reprezentand perfect o inima sanatoasa. Unduirea vasului ii alinase vechile fisuri care parca sangereau la auzul sirenelor. S-a spart. Pur si simplu a s-a prabusit sub propria ei greutate fortata de forta mareica din acea toamna cu luna plina. Vaza fusese de atatea ori remodelata, reconstituita particica cu particica asemeni unui puzzle cu piese perfect identice. Pentru refacere foloseam tehnica datarii cu carbon. Lucrarea dura zeci de zile si uneori era asistata si de cei cativa membrii ai vasului ca suport moral. Fisurile ei dendritice atestau originalitatea si valoarea ei. Impresionant era ca de la inceput si pana in prezent dupa zeci de renasteri vaza isi dublase dimensiunile, iar inauntrul ei se acumulase un fluid negru. Cred ca eram singurul care il observase fiindca nimeni nu pomenea niciodata de el. Din curiozitate, odata, i-am atins suprafata. Nu-mi mai amintisem nimic pe urma. N-am mai incercat. Din frica, din precautie renuntasem. Pentru o vreme si disparuse lichidul. Asta se intampla in zilele mele bune, inainte de naufragiu. De data aceasta totul era diferit. Vaza parca renuntase sa mai stea pe picioare. S-o fi saturat de atatea cantece, de acele soapte tarzii, de nimicurile importante, de strigatele calde si mute de ajutor, de simpla mireasma de apa sarata. M-am decis sa ma inchid in anticamera ca sa o refac si de data asta de unu singur, rupt de toata realitatea aia sideranta. De 3 zile ma chinui singur. Vreau sa o fac singur fara moralul nimanui. Chiar ma pregatisem psihic pentru zilele astea. Nu ma pregatisem indeajuns. Nu se lipesc. Le-am cantat, le-am soptit, le-am oferit argumente,alternative, plansete. Nu vor. Cel putin acum. Am fost anuntat printr-un biletel strecurat pe sub usa ca inca o persoana disparuse de pe vas. Era androginul.Ultima oara fusese vazut dand pe gat putinul alcool ce mai era. L-o fi luat sirenele, s-o fi aruncat peste bord. Incep sa vad din nou acel lichid negru care parca unge fisurile. Poate ar fi mai bine sa-l ating. Pot.

(P.S : Am scris asa cum au venit.)