Regele termitelor

Daca pe vremea lui Hristos cineva ar fi zis ca religia crestina se va extinde in intreaga lume, sigur acea persoana ar fi luata in deradere si pe urma ar fi aruncata la lei de nervi. Vorbesc de acea expansiune plina de cruzime, plina de executii,incarcerari, disparitii facute nu sub semnul crucii , nici al credintei ci sub semnul ratiunii acelei vremi. Astazi observam acelasi lucru venit din partea iubitorilor lui Allah care tin cu orice sa-si extinda credintele pana si in cel mai extremist mod. Orientul Mijlociu a devenit "butoiul cu pulbere" cu un fitil ce se intinde de prin anii '70. Mi-e mila de acei copii crescuti sa urasca tot ce e diferit, sa urasca oamenii care nu impartasesc aceeasi credinta; acest lucru ma face sa urasc acei oameni care se numesc parinti care nu fac decat sa le spele creierele sa le induca credinte care nu sunt cu nimic mai adevarate decat orice alta religie. Probabil Dumnezeu plange acei oameni care cred ca fac lucruri odioase in numele lui, va spun ca nu e nici un Dumnezeu acolo ci doar o constiinta corupta, o minte tulbure prea plina de obsesii si limite. Daca as spune ca Dumnezeu e doar un copil, un bebelus cine mi-ar dovedi falsitatea afirmatiei? Lasand la o parte ideea pacatului stramosesc sau a oricarei superstitii religioase, vorbim despre copii ca fiind puritatea intruchipata, tabula rasa, o oglinda nemanjita de reflexii transcendente. Dumnezeu-un copil ce flutura cu nestire destinul tau, il umple cu saliva,il roade cu dintisorii lui ca pe urma sa-l arunce schimonosind o plictiseala. Toate aceste lucruri mici pe care le-ar face el din nestire, ar putea fi catalogate de un crestin obsedat ca incercari la care e supus pentru ai pricinui cateva clipe de durere omeneasca si materiala in schimb primind promisiunea vietii vesnice prin afirmatia: "Cah" Cah" ,Hihi-Ga. Poate acel copil -Dumnezeu- are si el o mama, o constiinta, ce-i va da cunoastere, cunoasterea ei, si ma rog sa nu fie o mama proasta ci sa fie una care le-a vazut si le-a cunoscut pe toate si va vorbi doar in adevaruri bine alese.
Citisem despre Allah cum ca bietul om in decursul vietii avusese numeroase neveste si ca la varsta de 54 isi alesese nevasta o fetita mare de 6 ani cu care isi consumase casnicia dupa 3 anisori. Ma gandesc ca noi(cei cu care impartasesc ganduri asemenea), cei care am iesit din era glaciara ne strambam de durere cand vedem limitele ratiunii. Doare a dracu sa vezi oameni care inca mai cred ca a existat Adam si Eva;ca daca iti doresti ceva in viata aceasta e pacat, dar il accepti ca pacat si totusi tinzi sa faci acel pacat fiindca totusi suntem eterogeni si Dumnezeu ne iarta de pacate. Fals, Fals, Fals. Daca am o boala atunci trebui sa plang si sa sufar fiindca o port sau pot sa disimulez si sa rad chiar sa ma bucur ? Sa va zic o poveste: De mic copil iubeam pestii. Eram fascinat. Ziceam parintilor ca am sa ma fac ihtiolog desi probabil nu stiau ei ce inseamna. De ziua mea, tata imi confectionase un acvariu de vreo 20 de l iar mama imi cumparase aparatura de filtrare a apei. Pesti nu. In urmatoarea zi am mers la magazinul cu pesti de unde imi luasem 5 pesti din 2 specii. Ulterior imi luasem mai multi si mai multi pana ajunsesem sa detin nu mai putin de 25 de pesti: de la sanitari pana la cei exotici. Acel acvariu era oaza mea. Pentru ei eram Dumnezeu. Le dadeam un mediu, o casa , o masa, totul.Erau dependenti de mine. Dupa o perioada pestii din prima generatie au murit. I-am aruncat pe geam cu gandul ca vor deveni hrana pentru pasari. Observam comportamentul lor agitat cand eram in preajma si le era foame. Aproape ca loveau peretii de sticla ai acvariului, faceau miscari circulare, dintr-un capat in altul. Odata am mers la lac. M-am hotarat sa fac un experiment. Luasem cu mine toti pesti intr-un borcan. La lac, am luat borcanul si lam pus direct apa. Asteptam ca pestii sa iasa din borcan si sa plece. Gandul ca traiau in captivitate ma facea trist. Dar nici unul nu indraznea sa iasa. Preferau sa stea acolo agitandu-se si cerandu-mi mancare. Am refuzat. Deodatul unul dintre ei a iesit si s-a pierdut in apa tulbure. S-o fi simtit mai liber, o fi fost prea disperat sau prea infometat, cert e ca disparuse din acea lume ingradita de un paravan de sticla. Pe acela l-am indragit multa vreme fiindca imi lipsea. Poate viata pentru ei era mai buna intr-un loc sigur ca un acvariu. Aveau un Dumnezeu, aveau totul.Asta pana i-am electrocutat. Nu de alta dar ma indragostisem de termite si vroiam un acvariu cu termite. Vroiam sa fiu regele termitelor.

Cataratoarea inversa

Dupa cum bine v-ati dat seama de cate ori unul din voi incearca sa faca pe rationalul se loveste brusc de peretii grosi ai absurditatii celorlaltor persoane. Te intrebi ce rost are sa incerci sa creezi ordine in ceea ce faci, ce rost are sa faci totul intr-o logica normala dominata de silogisme obsesive, categorisite astfel incat sa-ti asigura o hrana cat mai sanatoasa constiintei. Hrana devine tot mai toxica ca doar o achizitionezi de la altii si uita asa te lovesti de o toxiinfectie si te transformi intr-un personaj pidosnic, subiect pentru absurditatea altora. Am sa va zic o mica povestioara.
De mic copil alergam pe scari.Eram cel mai bun din cartier. Pe scarile dintre etaje, pe cele de la scoala, cele din parcuri, nimeni nu ma putea invinge.Eram considerat un talent. La scoala se facuse o competitie pe care o castigasem stabilind un nou record. Sigur, situatia mea scolara nu se ridica la nivelul alergatului pe scari dar asta nu m-a impiedicat niciodata de la nimic; profesorii ma admirau, colegii la fel, pe scurt toata lumea era alaturi de mine. Faceam exercitii zilnice. Urcam si coboram scarile de dimineata pana seara. Cateodata ma intreceam cu liftul. De fapt asta era visul meu. Sa ajung mai repede ca liftul. Nu avusesem niciodata probleme de sanatate fiindca faceam miscare tot timpul. La unele ore eram atentionat fiindca faceam zgomot in banca, loveam cu genunchii banca iar eu nu faceam decat sa-mi imaginez ca alergam pe scarile lumii. Alergam pe scarile mayase din Peru, pe cele tibetane, pe cele ale unui zgarie-nor oarecare, daca ar fi fost si pe Luna scari le-as fi urcat si pe alea, dar mai greu probabil. Ajunsesem la liceu si faima mea in oras era pe masura. Ma antrenam din greu chiar daca nu aveam un antrenor.Nu-mi placuse niciodata sa fiu indrumat. Stiam foarte bine ca atat timp cat o faceam din suflet, eram campion. Locul meu preferat de antrenament era prin padure, prin acele vai abrupte la baza carora se prelingea apa din panza freatica. Cu cat era mai mocirlos cu atat efortul era mai mare. Imi facusem eu propriul traseu cu propriile scari din pamant; ondulate, inguste,inalte, de tot felul. Niciodata nu omiteam vreo scara.Era ghinion daca o faceam.Fiecare scarita imi purta talpa piciorului si pe cat eram eu de mandru ca nu o uitasem cu atat se mandrea ea fiindca purta logo-ul adidasilor mei. Uram ploaia fiindca imi strica traseul dar o iubeam fiindca il facea mai dificil. Oricum lucrurile incepeau sa se schimbe. Asa m-am schimbat si eu.......