TIFF & co.

Am vazut nu mai putin de 10 filme in acest an la TIFF , recordul meu personal. Mi-am propus sa pastrez biletele ca un fel de amintire, fiind frumos inscriptionate cu numele proiectiei. Din numeroasele invitatii pe care le-am trimis in stanga si in dreapta, putine mi-au fost onorate conturand momentul de denial in care ma legan. De la o vreme trimiteam invitatii doar din curtoazie anticipand refuzul care devenise doar un cliseu ieftin al unui final de film. N-a fost nici o tragedie. Unele filme chiar se doreau a fi vizionate intr-un spatiu cat mai intim. Am inceput cu Voy a explotar un film mexican interesant, dezlanat ca si compozitie, adolescentin, naiv in care fuga si de-a v'ati ascunselea e cel mai frumos joc menit sa eludeze problemele de orice natura. A urmat cred Rumba o coproductie Franta-Belgia aproape mut, plin de gaguri chapliene sau stan-braniene cum vreti, un film ca o piesa de teatru, un manifest al vietii, fie ea avand si cea mai crunta soarta. Am ras de-am surzit. Dupa ce-am iesit de la Rumba si-am vazut vremea proasta de afara am hotarat sa raman si la urmatorul, film pe are il ratasem cu o seara in urma. Stranger than Paradise a lui Jarmusch, un film d'auteur a fost ceva nou pentru mine. Pastrand nota de indie, underground prezinta un paradis in destramare al unei societati ce se coaguleaza in jurul nimicului reprezentat de vietile de cacao al personajelor. Banalul e la el acasa, oameni care nu-si depasesc conditia si ca si consecinta paradisul nu li se releva in deplinatatea lui ci ramane un steril alb, un lac inghetat, o Florida exotica vanturoasa cu cheap motels gradata de alb-negrul screenului. Dar pana si in acel nimic miracole exista fie vorba de niste bani negri bagati in buzunar din confuzie sau curse de cai. Spre seara am zburat la Republica unde am vazut Involuntar (Suedia) un calup de povesti care isi despasesc conditia de scurt-metraje prin simplu fapt ca unele personaje au o conexiune. Un act involuntar semneaza fiecare poveste dar dupa cum zic prietenii cu care am vizionat filmul nu prezinta nici un interes. Impactul e minimal, redus la gesturi, in stilul acela nordic monoton, angoasant.
Hmm oare ce-a urmat. Da. Cred ca My Winnipeg. Un pseudo-documentar expus intr-un screen footage clasic asemeni filmelor mute. E delirant, obsesiv (dupa film iesi repetand un singur cuvant: Winnipeg) un monolog al autorului cu povesti superbe si imagini de arhiva a unui oras din care parca nu ai cum sa scapi odata ce a venit iarna. Poate daca iei trenul si speri sa nu adormi.
Seara, am luat iarasi drumul spre Republica, cu cateva retineri. Parca nu aveam chef. Dar dupa vizionarea filmului Anchetatorul mi-am multumit pentru rabdare. Un thriller unguresc cu un scenariu solid si un umor negru de toata frumusetea. Il declarasem cel mai bun film pana la acel moment. Cateva scene prezentate intr-o forma inedita (ex. in momentul in care Tibike incearca sa faca legatura intre suspecti toti sunt prezenti intr-o aula unde are loc un joc de acuzat/achitat sau cand completeaza un formular pentru o clinica oncologica si primeste raspunsul de la aceasta) . Un film care te prinde.
A urmat A complete history of my sexual failures, un documentar britanic plin de ironie si umor. Un film care merita sa-l ai ca tema de discutie la o bere menita sa starneasca o polemica intersexuala. Un film care m-a facut oarecum sa devin misogin in multe momente. Cert e ca femeile nu au buton de autodistrugere, instinctul isi pune amprenta si face din barbat singurul animal domestic condus de o rasa salbatica. Hihi.. Merita vazut acest film din numeroase perspective. Personal, reactia uneia din fostele prietene ale protagonsitului m-a marcat.
A urmat o zi de pauza, dupa care m-am delectat cu documentarul oscarizat Man on wire despre un om a carui soarta sigur n-a atarnat de un fir de ata paradoxal. E vorba despre Philippe Petit acrobatul care s-a plimbat pe o franghie intre cele doua turnuri ale WTC in 1974. Actiunea a necesitat o pregatire indelungata. E mesmerizing. Mi-am adus aminte de esecul meu din Padis cand nu reusisem sa-mi inving frica si sa trec un rau de munte peste un bustean, pe cand micul Petit se intindea de-a lungul pe sarma la 450 de m.
Machan. Filmul numarul 9 vizionat. Un film la care am plans si ras cu acelasi ochi in acelasi moment. Dupa ce iesisem de la proiectie simteam nevoia sa sun pe toata lumea sa povestesc acest film. A ramas totusi un deliciu personal si asa va ramane doar fiindca e un film bun. N-am sa zic mai multe despre acest film.
Dupa Machan am alergat la Muzeul de Arta la TiffLounge ca sa-l prind pe Andi Vasluianu unul din preferatii mei. Il vazusem si in fata la Republica in timp ce asteptam sa intru la Machan. Cu timiditate i-am adresat si eu o intrebare. A fost si ultima pentru el. N-a lipsit si replica Mariei Dinulescu care m-a sicanat cu faptul ca nu vazusem Cealalta Irina, film in care Vasluianu are un rol principal. Am plecat in camin transpirat si am savurat o portie de muzica balcanica in camin. Nu manele ci orchestra Transilvania care venise la cerintele unor baieti. Undeva la etajul 8, trompete, tobe, goarne... rupeau inimile proaspat absoventilor in stilul Kusturica. Timp de 10 minute. Vroiam sa ratez Antichristul pentru acel chef. Dar cum au plecat muzicantii am luat-o si eu spre Echinox.
La Echinox a fost prima proiectie din acest festival pe care am vazut-o in aer liber. Am stat pe jos lipit de zidul cladirii. Multicriticizatul Antichristul. Urmarisem Cannes-ul indirect si stiam valva care o crease acolo. Prologul filmului acompaniat de lascia ch'io pianga a lui handel in miscari vizualizate la cateva sute de fps-uri a fost unicul moment gustat cu placere. Ce-a urmat mi s-a parut in unele momente noimless (fara noima), sec, fara dozaje a momentelor cheie. Depresia se vindeca cu sex, mult sex, cu violenta, perversitate cu orice capabil sa provoace socuri. E un film plin de simboluri care ma pune la cautat, google'it, navigat si documentat.
Cam asta a fost Tiff-ul la un nivel micro lipsit de detalii. Si cate si mai cate.