Regele termitelor

Daca pe vremea lui Hristos cineva ar fi zis ca religia crestina se va extinde in intreaga lume, sigur acea persoana ar fi luata in deradere si pe urma ar fi aruncata la lei de nervi. Vorbesc de acea expansiune plina de cruzime, plina de executii,incarcerari, disparitii facute nu sub semnul crucii , nici al credintei ci sub semnul ratiunii acelei vremi. Astazi observam acelasi lucru venit din partea iubitorilor lui Allah care tin cu orice sa-si extinda credintele pana si in cel mai extremist mod. Orientul Mijlociu a devenit "butoiul cu pulbere" cu un fitil ce se intinde de prin anii '70. Mi-e mila de acei copii crescuti sa urasca tot ce e diferit, sa urasca oamenii care nu impartasesc aceeasi credinta; acest lucru ma face sa urasc acei oameni care se numesc parinti care nu fac decat sa le spele creierele sa le induca credinte care nu sunt cu nimic mai adevarate decat orice alta religie. Probabil Dumnezeu plange acei oameni care cred ca fac lucruri odioase in numele lui, va spun ca nu e nici un Dumnezeu acolo ci doar o constiinta corupta, o minte tulbure prea plina de obsesii si limite. Daca as spune ca Dumnezeu e doar un copil, un bebelus cine mi-ar dovedi falsitatea afirmatiei? Lasand la o parte ideea pacatului stramosesc sau a oricarei superstitii religioase, vorbim despre copii ca fiind puritatea intruchipata, tabula rasa, o oglinda nemanjita de reflexii transcendente. Dumnezeu-un copil ce flutura cu nestire destinul tau, il umple cu saliva,il roade cu dintisorii lui ca pe urma sa-l arunce schimonosind o plictiseala. Toate aceste lucruri mici pe care le-ar face el din nestire, ar putea fi catalogate de un crestin obsedat ca incercari la care e supus pentru ai pricinui cateva clipe de durere omeneasca si materiala in schimb primind promisiunea vietii vesnice prin afirmatia: "Cah" Cah" ,Hihi-Ga. Poate acel copil -Dumnezeu- are si el o mama, o constiinta, ce-i va da cunoastere, cunoasterea ei, si ma rog sa nu fie o mama proasta ci sa fie una care le-a vazut si le-a cunoscut pe toate si va vorbi doar in adevaruri bine alese.
Citisem despre Allah cum ca bietul om in decursul vietii avusese numeroase neveste si ca la varsta de 54 isi alesese nevasta o fetita mare de 6 ani cu care isi consumase casnicia dupa 3 anisori. Ma gandesc ca noi(cei cu care impartasesc ganduri asemenea), cei care am iesit din era glaciara ne strambam de durere cand vedem limitele ratiunii. Doare a dracu sa vezi oameni care inca mai cred ca a existat Adam si Eva;ca daca iti doresti ceva in viata aceasta e pacat, dar il accepti ca pacat si totusi tinzi sa faci acel pacat fiindca totusi suntem eterogeni si Dumnezeu ne iarta de pacate. Fals, Fals, Fals. Daca am o boala atunci trebui sa plang si sa sufar fiindca o port sau pot sa disimulez si sa rad chiar sa ma bucur ? Sa va zic o poveste: De mic copil iubeam pestii. Eram fascinat. Ziceam parintilor ca am sa ma fac ihtiolog desi probabil nu stiau ei ce inseamna. De ziua mea, tata imi confectionase un acvariu de vreo 20 de l iar mama imi cumparase aparatura de filtrare a apei. Pesti nu. In urmatoarea zi am mers la magazinul cu pesti de unde imi luasem 5 pesti din 2 specii. Ulterior imi luasem mai multi si mai multi pana ajunsesem sa detin nu mai putin de 25 de pesti: de la sanitari pana la cei exotici. Acel acvariu era oaza mea. Pentru ei eram Dumnezeu. Le dadeam un mediu, o casa , o masa, totul.Erau dependenti de mine. Dupa o perioada pestii din prima generatie au murit. I-am aruncat pe geam cu gandul ca vor deveni hrana pentru pasari. Observam comportamentul lor agitat cand eram in preajma si le era foame. Aproape ca loveau peretii de sticla ai acvariului, faceau miscari circulare, dintr-un capat in altul. Odata am mers la lac. M-am hotarat sa fac un experiment. Luasem cu mine toti pesti intr-un borcan. La lac, am luat borcanul si lam pus direct apa. Asteptam ca pestii sa iasa din borcan si sa plece. Gandul ca traiau in captivitate ma facea trist. Dar nici unul nu indraznea sa iasa. Preferau sa stea acolo agitandu-se si cerandu-mi mancare. Am refuzat. Deodatul unul dintre ei a iesit si s-a pierdut in apa tulbure. S-o fi simtit mai liber, o fi fost prea disperat sau prea infometat, cert e ca disparuse din acea lume ingradita de un paravan de sticla. Pe acela l-am indragit multa vreme fiindca imi lipsea. Poate viata pentru ei era mai buna intr-un loc sigur ca un acvariu. Aveau un Dumnezeu, aveau totul.Asta pana i-am electrocutat. Nu de alta dar ma indragostisem de termite si vroiam un acvariu cu termite. Vroiam sa fiu regele termitelor.

Cataratoarea inversa

Dupa cum bine v-ati dat seama de cate ori unul din voi incearca sa faca pe rationalul se loveste brusc de peretii grosi ai absurditatii celorlaltor persoane. Te intrebi ce rost are sa incerci sa creezi ordine in ceea ce faci, ce rost are sa faci totul intr-o logica normala dominata de silogisme obsesive, categorisite astfel incat sa-ti asigura o hrana cat mai sanatoasa constiintei. Hrana devine tot mai toxica ca doar o achizitionezi de la altii si uita asa te lovesti de o toxiinfectie si te transformi intr-un personaj pidosnic, subiect pentru absurditatea altora. Am sa va zic o mica povestioara.
De mic copil alergam pe scari.Eram cel mai bun din cartier. Pe scarile dintre etaje, pe cele de la scoala, cele din parcuri, nimeni nu ma putea invinge.Eram considerat un talent. La scoala se facuse o competitie pe care o castigasem stabilind un nou record. Sigur, situatia mea scolara nu se ridica la nivelul alergatului pe scari dar asta nu m-a impiedicat niciodata de la nimic; profesorii ma admirau, colegii la fel, pe scurt toata lumea era alaturi de mine. Faceam exercitii zilnice. Urcam si coboram scarile de dimineata pana seara. Cateodata ma intreceam cu liftul. De fapt asta era visul meu. Sa ajung mai repede ca liftul. Nu avusesem niciodata probleme de sanatate fiindca faceam miscare tot timpul. La unele ore eram atentionat fiindca faceam zgomot in banca, loveam cu genunchii banca iar eu nu faceam decat sa-mi imaginez ca alergam pe scarile lumii. Alergam pe scarile mayase din Peru, pe cele tibetane, pe cele ale unui zgarie-nor oarecare, daca ar fi fost si pe Luna scari le-as fi urcat si pe alea, dar mai greu probabil. Ajunsesem la liceu si faima mea in oras era pe masura. Ma antrenam din greu chiar daca nu aveam un antrenor.Nu-mi placuse niciodata sa fiu indrumat. Stiam foarte bine ca atat timp cat o faceam din suflet, eram campion. Locul meu preferat de antrenament era prin padure, prin acele vai abrupte la baza carora se prelingea apa din panza freatica. Cu cat era mai mocirlos cu atat efortul era mai mare. Imi facusem eu propriul traseu cu propriile scari din pamant; ondulate, inguste,inalte, de tot felul. Niciodata nu omiteam vreo scara.Era ghinion daca o faceam.Fiecare scarita imi purta talpa piciorului si pe cat eram eu de mandru ca nu o uitasem cu atat se mandrea ea fiindca purta logo-ul adidasilor mei. Uram ploaia fiindca imi strica traseul dar o iubeam fiindca il facea mai dificil. Oricum lucrurile incepeau sa se schimbe. Asa m-am schimbat si eu.......

Telegrama string

Munca.Inspiratie.Craciun.Sesiune.Varza.Roman.Placere.Amoxicilina.Almodovar.Ana.Carti.Vacanta.Revelion.Dinti.Ura.
11 Ianuarie.Prieteni.Confuzie.Memorie.Iubire.Sex.Bun.Chef.Acasa.Scris.Mami.Tati.Johnnyy.Betie.Gat.An.Nou.
Bine.Foarte.

Yote-le, Yote-le

Yote-le ca m-am luat de dupa cap si m-am tarat ici (se citeste isi) ca sa va zic voua o povestioara. M-am saturat de birocratia plusata(adica +) de niste indivizi (massa damnata) care nu fac decat sa ma irite si sa ma incite, ulterior sa mai si spurc cateva vorbe de duh ca sa aiba ei acoperirea sa urle: '' Pai n-ati auzit ce-a zis " '' Ne-a facut gunoaie" , '' Putin respect ca noi am terminat o facultate si tu esti abia anul 3." Ete fleosc. Fac ceva pe respect. Nu pot sa-mi exprim decat dezamagirea fata de aceste specimene si acolitii lor. Imi vine sa fug de multe ori din calea lor dar culmea ca tot aia se intampla: imi pierd rabdarea, ma supraenervez si incep sa condamn sistemul in care sunt integrat, bineinteles ca includ si acele persoane in acest sistem ingrat. Bun. Sa va spun cum se intamplasi. Eu mare student imprumutasem carti de la biblioteca facultatii. Bineinteles ca reusisem sa si intarziu cu un termen de predare. Pana sa-mi fi dat si eu seama ca am intarziat (gasisem cartea acasuca la Zalau), trecusera 2 luni. Constrans de faza, intr-un final m-am hotarat sa inapoiez cartea. E sa vezi. Am dat nas in nas cu o bibliotecara supraponderala cu niste ochelari care ii aduceau un iz de bunica, o femeie plictisita probabil de scaunul in care statea sau probabil plictisit scaunul de flatulatiile ei, n-a facut altceva decat sa condamne fapta monstruoasa pe care o facusem. Eu din placere am facut pe prostu, cum ca n-am stiut, ca nu pot sa cred, ca eu cerusem ulterior prelungirea termenului. Fara folos. Pedeapsa trebuia aplicata. Bibliotecara era predispusa la cearta , practic observam in ochii ei placerea de a vorbi in contradictoriu, pe de alta parte si cu nasu varat in tavan. Imi pastrasem calmul , nu ridicasem deloc vocea dar culmea ca de fiecare data cand ziceam ceva ma loveam de aceeasi replica:" Te rog nu ridica vocea". Probabil sa fi tacut dar asta era de neconceput. Ca si bonus bibliotecara imi fluturase alte termene de intarziere de la carti de nu stiu cand. Asta m-a dat peste cap. De unde si alea nu-si. Nimeni nu ma anuntase, nici in momentul in care mai imprumutasem carti de la biblioteca. Mi se parea strigator la cer. La acele termene de intarziere sa stranse suma de 30 ron plus intarzierea de la cartea pe care o adusesem, care azi aflasem ca se invartea in jurul sumei de 50 ron. Doamne Dumnezeule, ma simt ca-n Kafka. Nu inteleg nimic. Colegii mei inregistrasera convorbirea mea cu bibliotecara , cea de saptamana trecuta. Cel mai mult ma iritau povestile gen: ii duci o ciocolata si te rezolva, ii dai cati bani ai la tine si e ok, dar eu nu aveam scapare si nici nu o vroiam. Mi se parea absurd sa aplic metode trotskiste si staliniste, chiar nu vroiam. Asa ca azi ma dusei din nou la biblioteca cu gandul curat de a plati 10 ron, respectiv o parte din penalizari. Bineinteles ca am facut cunostinta si cu alte 2 bibliotecare, mai tinerele asa, care se laudau ca ele au terminat faculta si eu is abia anu 3 si poate ma ''rezolva'' ele. Am platit 10 ron si m-am lovit de replica d-soarei bibliocacanarei(nu e gresit , asa am vrut sa scriu) : Asa.... ai sa tot platesti pana la sfarsit. Mi-am pierdut rabdarea(nu de alta dar am alergie la prostie) si am inceput din nou sa condamn sistemul bibliotecar si birocratia lui. Ele au sarit ca arse, le-am spus ca mi se pare normal sa fiu revoltat si ca am dreptul sa contest si sa le contest. " Putin respect" " Putin respect", " Du-te la decan" sau " Poate vrei sa mergem mai departe....". Am incercat de nspe ori sa inchei discutia zicand : "Bine multumesc" ,"Bine multumesc", dar ma loveam de acelasi harte specifice feministelor. La un moment dat m-am indreptat spre biroul decanului, m-am oprit in fata usii si m-am resemnat. Cu sinceritate va spun ca mor de ciuda, imi accept greseala, cel vinovat dintai sunt eu, dar sunt vinovat in acest sistem ingrat si putrezit de emanatiile lor. Saptamana viitoare ma duc iarasi. Fie ce-o fi, poate o sa fac silentio stampa.

Sunt trist probabil fiindca asta imi doresc

M-am trezit de nici habar cand adormisem nu am si chestiile astea nu fac decat sa ma amuze. Putinele clipe de amnezie sau ignoranta memorativa nu fac decat sa-mi conserve mie spatiul de stocare a informatiei si sa las dracu atatea explicatii date in detaliu despre cele mai mici lucru. M-am saturat de atata analiza introspectiva, m-am saturat de divagatii non-sens, m-am saturat de ganduri care ma coplesesc in momentul asta. Am ramas atat de impresionat de explicatiile date de catre o prietena, nu-i spun numele, Elena care vazuse atat de bine iesirile din starea mea angoasanta, argumente puse cap la cap intru limpezirea constiintei. Cred ca acelasi lucru l-as fi spus si eu daca as fi fost cel care analizeaza din exterior problematica, dar eram prea constrans in horele mele de idei. Ma pis pe ele fara pic de remuscari. Mi-am pierdut temporar constiinta de clipa, cea pe care o integrasem atat de bine in psihic si mi se parea d.p.d.v valoric absoluta; cea care in ultimul timp si ma refer la ultimele 6 luni m-a ridicat de jos ca pe urma sa fiu stigmatizat de problemele altora. Oameni care poarta la ei statii de amplificare cu negativism gata oricand sa neutralizeze orice umbra de bine din cortex. Am sa ma pis si pe ei curand. Astept sa vina. Pana atunci o fortez vezica si beau .

Dureri intretaiate

M-am lasat dus iarasi dus de cantecul sirenelor navigand in deriva si ghidat doar de cateva soapte tarzii venite tot atunci cand as fi renuntat. Am plecat capul ametit de acel cantec launtric care imi striga mut chiar poti. Nu pot, nu vreau, ce mult imi doresc, e greu, chiar se poate. Toate astea cu putin timp inainte sa vad ruina vazei mele de portelan reprezentand perfect o inima sanatoasa. Unduirea vasului ii alinase vechile fisuri care parca sangereau la auzul sirenelor. S-a spart. Pur si simplu a s-a prabusit sub propria ei greutate fortata de forta mareica din acea toamna cu luna plina. Vaza fusese de atatea ori remodelata, reconstituita particica cu particica asemeni unui puzzle cu piese perfect identice. Pentru refacere foloseam tehnica datarii cu carbon. Lucrarea dura zeci de zile si uneori era asistata si de cei cativa membrii ai vasului ca suport moral. Fisurile ei dendritice atestau originalitatea si valoarea ei. Impresionant era ca de la inceput si pana in prezent dupa zeci de renasteri vaza isi dublase dimensiunile, iar inauntrul ei se acumulase un fluid negru. Cred ca eram singurul care il observase fiindca nimeni nu pomenea niciodata de el. Din curiozitate, odata, i-am atins suprafata. Nu-mi mai amintisem nimic pe urma. N-am mai incercat. Din frica, din precautie renuntasem. Pentru o vreme si disparuse lichidul. Asta se intampla in zilele mele bune, inainte de naufragiu. De data aceasta totul era diferit. Vaza parca renuntase sa mai stea pe picioare. S-o fi saturat de atatea cantece, de acele soapte tarzii, de nimicurile importante, de strigatele calde si mute de ajutor, de simpla mireasma de apa sarata. M-am decis sa ma inchid in anticamera ca sa o refac si de data asta de unu singur, rupt de toata realitatea aia sideranta. De 3 zile ma chinui singur. Vreau sa o fac singur fara moralul nimanui. Chiar ma pregatisem psihic pentru zilele astea. Nu ma pregatisem indeajuns. Nu se lipesc. Le-am cantat, le-am soptit, le-am oferit argumente,alternative, plansete. Nu vor. Cel putin acum. Am fost anuntat printr-un biletel strecurat pe sub usa ca inca o persoana disparuse de pe vas. Era androginul.Ultima oara fusese vazut dand pe gat putinul alcool ce mai era. L-o fi luat sirenele, s-o fi aruncat peste bord. Incep sa vad din nou acel lichid negru care parca unge fisurile. Poate ar fi mai bine sa-l ating. Pot.

(P.S : Am scris asa cum au venit.)

O zi prin santier de Sf. Maria

Am conspirat la deliciul carnal al unei calugarite (insecta) care isi sectiona, secata de inanitie, piciorusele articulate indulcindu-si perisorii cu o seva albastru-verzuie. Era doar o slujba de autoflagelare si sub ochii mei parca o facea cu o violenta vadit mai acerba. N-am zis nimic si am observat loteria probabilitatilor de a fi calcata de zecile de picioare care se perindau asemeni enoriasilor stransi in jurul celuia care mentine serverul conexiunii cu divinitatea la parametrii normali. Cat noroc. Observasem complexitatea fenomenului in masura in care, acea mare de platfusi nu reusisera decat sa faca vant elitrelor si lunguietelor antene, erau la limita de a decide soarta fapturii si totusi actul in sine nu avea loc, moartea, daca exista moarte in cazul animalelor, probabil era la calit musuroaie de furnici, asezata bine pe limba aricilor. Pentru o clipa am crezut ca particip la executia unui act suicidal, dalele de beton ar fi strapuns cu usurinta exoscheletul vernil, imprastiind maruntaiele in micile crevase umplute cu nisip. Totusi calugarita era stana de piatra si nici macar batul de chibrit intins in ajutor nu o misca din loc. Meditatia o exonera de orice impuls venit din exterior, ochii miriapozi stipulau biti informationali in a caror asamblare luau viata celei mai inconstiente vise. Totul se vedea clar, cu o limpezime neclara. Atatea energii in jur capabile sa ruineze universul insectivorei si totusi micile fire de ata numite principii erau capabile sa sustine greutatea prometeica . Si-ar fi serbat cu zi de nastere acel ultim moment, acea ultima iubire care fusese devorata la ultima imperechere. Asta era solutia la care ajunsesem. Remuscarile erotice ii dadeau frau vanitatii in care era cuprinsa pana la acel moment. Isi fagocitase dragostea si acuma incerca sa o scoata din ea ospatandu-se din propriul trup. Dubla greseala. Dragostea era pierduta si odata cu ea se pierduse si ratiunea. Desi se afla in ea atat in forma proprie cat si transfigurata, dragostea era compresata de masa fluida a vidului. Nimic spre bine. Poate ar fi fost mai bine sa o strivesc eu. Mi-as fi luat rolul de Dumnezeu. Dar sunt prea pacatos iar Cel Mare e far' de pacate. Asa ca am inceput a urla in jur si a striga dupa cel nepacatos. Am primit in schimb chistocuri de tigara cateva vorbe de duh spurcat, apeluri nepreluate pentru mama, sms-uri pentru familie si neamuri si urari de bine pentru viitorul botez. Crud. Nimeni nu vrea sa fie calau. Renunt. Pasesc in nestire si o iau sub talpa odata cu mine. S-a dus.Pentru o clipa am uitat de ea.