Cataratoarea inversa

Dupa cum bine v-ati dat seama de cate ori unul din voi incearca sa faca pe rationalul se loveste brusc de peretii grosi ai absurditatii celorlaltor persoane. Te intrebi ce rost are sa incerci sa creezi ordine in ceea ce faci, ce rost are sa faci totul intr-o logica normala dominata de silogisme obsesive, categorisite astfel incat sa-ti asigura o hrana cat mai sanatoasa constiintei. Hrana devine tot mai toxica ca doar o achizitionezi de la altii si uita asa te lovesti de o toxiinfectie si te transformi intr-un personaj pidosnic, subiect pentru absurditatea altora. Am sa va zic o mica povestioara.
De mic copil alergam pe scari.Eram cel mai bun din cartier. Pe scarile dintre etaje, pe cele de la scoala, cele din parcuri, nimeni nu ma putea invinge.Eram considerat un talent. La scoala se facuse o competitie pe care o castigasem stabilind un nou record. Sigur, situatia mea scolara nu se ridica la nivelul alergatului pe scari dar asta nu m-a impiedicat niciodata de la nimic; profesorii ma admirau, colegii la fel, pe scurt toata lumea era alaturi de mine. Faceam exercitii zilnice. Urcam si coboram scarile de dimineata pana seara. Cateodata ma intreceam cu liftul. De fapt asta era visul meu. Sa ajung mai repede ca liftul. Nu avusesem niciodata probleme de sanatate fiindca faceam miscare tot timpul. La unele ore eram atentionat fiindca faceam zgomot in banca, loveam cu genunchii banca iar eu nu faceam decat sa-mi imaginez ca alergam pe scarile lumii. Alergam pe scarile mayase din Peru, pe cele tibetane, pe cele ale unui zgarie-nor oarecare, daca ar fi fost si pe Luna scari le-as fi urcat si pe alea, dar mai greu probabil. Ajunsesem la liceu si faima mea in oras era pe masura. Ma antrenam din greu chiar daca nu aveam un antrenor.Nu-mi placuse niciodata sa fiu indrumat. Stiam foarte bine ca atat timp cat o faceam din suflet, eram campion. Locul meu preferat de antrenament era prin padure, prin acele vai abrupte la baza carora se prelingea apa din panza freatica. Cu cat era mai mocirlos cu atat efortul era mai mare. Imi facusem eu propriul traseu cu propriile scari din pamant; ondulate, inguste,inalte, de tot felul. Niciodata nu omiteam vreo scara.Era ghinion daca o faceam.Fiecare scarita imi purta talpa piciorului si pe cat eram eu de mandru ca nu o uitasem cu atat se mandrea ea fiindca purta logo-ul adidasilor mei. Uram ploaia fiindca imi strica traseul dar o iubeam fiindca il facea mai dificil. Oricum lucrurile incepeau sa se schimbe. Asa m-am schimbat si eu.......